Medicina sportiva

Medicina sportivă este o specialitate medicală multidisciplinară, clinică și academică care susține performanta sportivă în condițiile păstrării sănătății sportivilor și contribuie la menținerea unei populații sănătoase, cu un stil de viață activ. De asemenea preocupările medicinii sportive includ prevenirea, diagnosticarea, tratarea și reabilitarea după accidentări sau îmbolnăviri datorate practicării sportului. Îmbunătățirea performanței sportive este unul dintre dezideratele importante ale medicinei sportive. Pornind de la modelul biologic al campionului, care este modelul de forma sportivă, prin urmărirea indicatorilor funcționali, de capacitate de efort și dezvoltare fizică, putem dirija efortul către realizarea acestuia și prognoza indirect performanța sportivă. Iată de ce medicina sportivă face parte astăzi din așa numitul triunghi al performanței „sportiv, antrenor, medic sportiv‖, încercând permanent să găsească răspunsuri pertinente la marile întrebări pe care pune performanta sportivă. Medicina Sportivă sau „CLINICA OMULUI SĂNĂTOS‖, cum este definită de Federația Internațională Medicină Sportivă (FIMS) este centrată pe următoarele direcții:

1. Examinarea medicală periodică a celor ce practică sport de performanță (obligatorie în România conform legislației în vigoare!) și asistentă medicală a acestora;

2. Folosirea suplimentelor, a medicamentelor, controlul doping și implicațiile morale și legale pe care acesta le presupune;

3. Aspecte medicale specifice asociate evenimentelor internaționale sportive, efectului schimbărilor de fus orar și de aclimatizare cât și supravegherii sportivilor cu dezabilitati; 4. Cercetarea științifică fundamentală și studii clinice extinse de Medicină Sportivă în cadrul unei mari varietăți de specialități; 5. Prevenirea bolilor cronice datorate sedentarismului. În consecință, Medicina Sportivă se întrepătrunde cu diferite alte specialități, Medicină internă, Fiziologia exercițiului fizic, Cardiologie, Nutriție, Ortopedie și Traumatologie, Reabilitare medicală care de altfel se regăsesc în curricula ei de pregătire. Medicina Sportivă este o specialitate multidisciplinară ce integrează echipe de medici, antrenori, kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, în scopul atingerii unor performanțe sportive cât mai mari. În preocupările medicului de medicină sportivă, trebuie să fie o colaborare strânsă cu toate organismele sportive pentru asigurarea unei atmosfere constructive de lucru și pentru promovarea în mediul sportiv a acțiunilor antidoping. Medicul de Medicină Sportivă trebuie să:  acorde primul ajutor și să poată rezolva problemele clinice obișnuite ale sportivilor ce pot apărea în practicarea oricărui sport;  emită Avizului Medico Sportiv, care permite sportivilor participarea la antrenamente și competiții și este valabil 6 luni;  trateze prin mijloace proprii sau prin colaborare cu alți specialiști accidentările sau bolilor produse prin practicarea sporturilor;  sa-si asume conducerea tratamentului după diverse imbonaviri până la integrarea în activitatea sportivă;  încurajeze și promoveze activitatea fizică, ca stil de viața sănătos; – 14 –

 indentifice impedimentele în implementarea stilului de viață activ și să contribuie la înlăturarea sau minimalizarea acestora;  conlucreze cu autoritățile sanitare locale pentru dezvoltarea unor programe de exerciții fizice în beneficul public;  stabilească legături cu autoritățile locale, educaționale, cu voluntari, pentru promovarea exercițiilor fizice benefice speranței de viață sănătoasă. Istoria acestei specialități în țara noastră a început cu mulți ani în urmă, în 1932 la București și Cluj cu studiul fiziologiei efortului și controlul medical al practicanților educației fizice și sportului, în special la competiții. În 1949 printr-o Hotărâre de Guvern s-a înființat rețeaua de Medicină Sportivă, având ca principale sarcini atât controlul și asistență medicală a sportivilor din România cât și promovarea educației fizice și sportului ca factori sanogenetici pentru întreaga populație. De-a lungul anilor rețeaua de medicină sportivă s-a dezvoltat în contextul evoluției acestei specialități în întreaga lume România fiind membru activ și apreciat al FIMS, al EFSMA (Federația Europeană de Medicină Sportivă) și al BASM (Asociației Balcanice de Medicină Sportivă). Semnalăm recunoașterea acestei specialități de către Organizația Mondială a Sănătății și Comitetul Olimpic Internațional. Pe de altă parte în „Convenția internațională impotriva dopajului în sport‖, adoptată de Adunarea Generală UNESCO în 19 octombrie 2005 la Paris și acceptată de România (Decret prezidențial 1119/25. 09. 2006) la articolul 6 se stipulează oligativitatea prezenței medicului sportiv în comisiile de eliberare a scutirilor pentru uz terapeutic ceea ce înseamnă recunoașterea acestei specialități de către UNESCO!

Cât privește recunoașterea la UEMS (Uniunea Europeană a Specialităților Medicale) în 2005 a fost creat MJCSM (Multiple Joint Committee on Sports Medicine) iar în 2006 a fost demarat procesul de recunoaștere al Medicinii Sportive ca specialitate în Uniunea Europeană.

A fost creată o curricula europeană a specialității, inspirată din curiculele unor țări cu tradiție în specialitate printre care și România. Este important de știut care este conținutul acestei specialități, care-i justifică și susține existența și care nu se învață nici în perioada studiilor medicale universitare și nu se regăsește nici în curricula celorlalte specialități medicale. Performanțele realizate de sportivii români începând cu JO de la Melbourne în 1952 și până în zilele noastre conțin în procente greu de cuantificat și eforturile specialiștilor de Medicină Sportivă ceea ce a făcut ca această specialitate să reprezinte nu numai o realitate a zilelor noastre dar mai ales o necesitate. Cercetarea medico-sportiva propune pentru creșterea performanței sportive strategii optime de urmărire ale antrenamentului în funcție de sportul practicat și de zestrea genetică a sportivilor. Cele mai cunoscute contribuții științifice românești sunt: – selecția medico- biologică în sport; – refacerea după efort; – antrenamentele și competițiile la altitudine medie, variații de fusuri orare; – 13 brevete de compuși farmacologici (susținătoare de efort și substanțe de refacere) Nu aș putea să închei acest capitol fără a aduce un pios omagiu celui care a fost considerat „Părintele Medicinii Sportive din România‖, academicianul Profesor. Dr. Ioan Drăgan, personalitate marcantă, care prin valoroasele sale realizări a fundamentat această specialitate și a contribuit la obținerea performanței în multe dintre disciplinele sportive.