Generalitati in implantologia ortopedica

Tratamentul chirurgical inseamna fixarea interna sau externa a fracturii cu anumite implanturi, specifice tipului de fractura. Avantajele principale ale tratamentului chirurgical sunt refacerea anatomica a focarului de fractura si mobilizarea rapida a membrului fracturat.

Anumite fracturi, cum ar fii fracturile intraarticulare, fracturile de col femural, de cap femural sau de talus, au indicatie clara pentru tratament chirurgical. Avand in vedere avantajele pe care le are tratamentul chirurgical (mobilizare precoce, integrare sociala rapida), multi pacienti opteaza pentru tratamentul chirurgical in defavoarea celui ortopedic, acolo unde aceasta optiune este posibila.

Implanturile folosite pentru fixarea fracturilor sunt de doua feluri: extramedulare si intramedulare.

Fixarea extramedulara se poate face cu suruburi sau placi cu suruburi. Suruburile stau la baza fixarii interne in ortopedie. Acestea se caracterizeaza prin material, dimensiuni, tipul filetului si tipul capului. Materialele folosite sunt inox sau titan.

Suruburile de inox se caracterizeaza printr-o forta de infiletare limitata, si odata atinsa aceasta limita surubul se infileteaza cu aceasi forta pana cand acesta sau osul cedeaza. La suruburile de titan forta creste cu infiletarea, pana cand surubul sau osul cedeaza.

De asemeni titanul este un material mai rezistent decat inoxul. Dimensiunea surubului deifera in functie de lungime si in functie de diametrul acestuia. In functie de tipul filetului, exista suruburi de corticala sau suruburi de spongie. Cele de spongie au un filet cu un pas mai mare si o adancime mai mare fata de cele de corticala. Ambele tipuri de surub pot fi total sau partial filetate. De asemeni exista suruburi dublu filetate (Herbert).

In cazul placutelor de fixare exista o varietate si mai mare de implanturi. Initial placutele aveau gauri rotunde pentru fixarea suruburilor si se bazau pe principiul compresiei si tractiunii. Suruburile faceau compresia placii pe os, iar prin compresie apareau forte de frecare intre placa si os care redau stabilitate fracturii. Aceasta compresie la nivelul corticalei ducea la distrugerea vascularizatiei periostale, si aparitia unor complicatii precum infectie sau lipsa consolidarii. Ulterior, studiile de cercetare au dus la confectionarea placutelor DCP (dynamic compression plate) si LC-DCP (limited contact – dynamic compression plate), care difera prin forma gaurilor de surub si arhitectura suprafetei de contact cu osul. Gaura de surub are o forma inclinata ceea ce duce la compresie axiala la nivelul focarului de fractura. In cazul LC-DCP placuta are un design special care scade cu 50% suprafata de contact cu osul, protejand astfel vascularizatia periostala.

Placutele semitubulare sunt niste placute subtiri, mai putin rezistente la indoire, dar care pot fi folosite in zone cu rezerve putine de tesut moale precum ulna, olecranul si maleola peroniera.

Placile de reconstructie prezinta santuri intre gauri care le permite indoirea in toate planurile. Aceste placi sunt folositoare in regiuni anatomice care necesita mulare tridimensionala a placii.

Placile premulate sunt placi adaptate dupa forma anatomica a diferitelor regiuni osoase. Se folosesc in deosebi in zonele epifizare si metafizare (ex. Placa premulata de epifiza distala de radius).

Implanturile lama-placa sunt rar folosite in prezent, fiind inlocuite de DHS (dynamic hip screw) si DCS (dynamic condylar screw). Avantajul pe care acestea il au fata de sistemele lama-placa este ca sunt facute din 2 bucati: placa gliseaza pe surub, si acest lucru ofera un grad de compactare la incarcarea greutatii.

MIPO (minimally invasive plate osteosynthesis) adica osteosinteza minim invaziva cu placa, este o tehnica folosita in prezent in cazul fracturilor care nu necesita reducere anatomica ci doar alinierea fragmentelor. Cu aceasta tehnica focarul de fractura nu este expus, distrugerea partilor moi este limitata, incizia se face la distanta de focar, iar fractura este redusa prin metode indirecte.

Fixarea intramedulara permite introducerea unui implant in interiorul canalului oaselor lungi. Introducerea implantului poate fi anterograda sau retrograda, in functie de anatomia regionala si de localizarea fracturii. Implanturile precum tijele Kuntscher sau tijele flexibile Ender sunt folosite din ce in ce mai rar in prezent, acestea fiind inlocuite de tije zavorate, de noua generatie. Aceste tije se introduc pe canalul centromedular si se fixeaza proximal si distal cu suruburi.

Fixarea intramedulara se recomanda intr-o varietate de tipuri de fracturi a oaselor lungi. Materialele folosite pentru confectionarea acestor tije sunt, ca si in cazul placutelor, inoxul sau titanul. Tijele centromedulare au forma adaptata dupa forma anatomica a regiunii ce trebuie fixate. In functie de caracteristicile morfologice individuale, tija este alesa in functie de lungimea osului si de diametrul cananlului centromedular.

Acest articol a fost scris de: Dr. Andrei Ioan Bogdan